Mi-ai fost lumină şi întuneric, iubire divină şi cruntă durere.
Te-am văzut în două feluri, la naiba, foarte diferite.
Ai fost cuvânt şi vibraţie, apoi tăcere, doar tăcere.
Doar o oglinda de sticlă, ar putea rămâne indiferentă şi rece.
În două bucăţi, mi-ai rupt inima, două perfecte jumătăţi.
Şi ambele îţi sunt oglinzi,
Te reflectă, aşa cum ai fost, sau eşti.
Inima mea se vrea şi ea întreagă,
Mai bine-mi era, când era cu totul, la tine.
În dimineaţa în care am simţit, că inima mi s-a întors la loc.
Am avut şi cea mai mare durere, resimţită, exact în stomac.
Tăcerea produce, doar iad,
Un cuvânt ar aduce, măcar puţină linişte.
N-am crezut vreodată,
Ca raiul şi iadul să fie atât de apropiate.
Să le fie gardul atât de subţire
Şi doar într-o inimă, prea fin delimitate.
Rupe tăcerea şi lasă-mi o singură şi clară oglindă,
Ai milă de cer şi pământ, potoleşte jarul din inimă.
Odată ce-ai umblat la borcanul complicat,
Cu capacul luat, gustul simplu, nu-ţi mai este dat.
Ai fost om sau diavol,
Iubire sau vrăjitoare ?
Ai şi suflet sau doar carne ?
Iubire şi mereu trădare …
Ţi-am fost trup, iar tu mie suflet.
Acum tu eşti o minte fără inimă,
Iar eu, invers, o inimă fără minte.
Îţi voi scrie o carte, oglindă să-ţi fie.
Mie doar să-mi spui,
Cu ce imagine ai vrea, în inima mea şi-n lume să rămâi ?
Împarte cu prietenii tăi: