Te-ai supărat şi nu-mi mai vorbeşti,
Te caut fără paşi şi cale, deşi ştiu unde eşti.
Stupide sunt acele clipe, când destinul devine soartă.
Am pierdut de toate, minunate daruri, cu greu adunate.
Cel mai tare doare, căderea din cer şi lipsa de lumină.
Iubirea este destin, iar pentru unii o soartă.
Iubirea este o soaţă şi cel mai adesea o farsă.
Este moarte şi-o trecere prin iarnă.
Iubirea este vie şi anotimp de primăvară.
Este instinct şi divin sentiment.
Iubirea este pământ şi o boltă pe cer.
Iese prin piele, ca o floare şi împlinire.
Iubirea este tăcere şi este cuvânt.
Două cuvinte spre mii de cuvinte.
Iubirea este o mare fierbinte,
Ori un ocean îngheţat şi rece.
Iubirea este un foc în apă,
Şi grea nebunie, despre tu şi eu,
Contopire de zeu.
Iubirea este femeie şi om în devenire.
Iubirea e o căutare de haită,
Şi totem de lupoaică albă.
E acră şi potroacă sau dulce ca o poamă.
Senzaţie de trup şi revărsare de energie,
Iubirea este extaz prin paturi ascunse …
Iubirea îţi este scopul, adevărul şi potopul.
Iubirea îmi este amantă, un salt pe o treaptă.
Iubirea pleacă în lume. Iubirea rămâne în ţară.
Iubirea este câmpie şi un vârf de munte.
Iubirea este o uşă sau o lumină prin fereastră.
Iubirea este o joacă despre esenţă.
Te arde ca fiinţă şi în suferinţă …
Dacă şi iubirea devine o ţeapă,
Cum să mai crezi, vreodată în viaţă ?
Am gustat marea şi oceanul.
Sărat şi rece le este, valul.
Ştiu bine asta, ca nimeni altul.
Oceanul este, doar o iluzie,
O iluzie între ţărmuri uitate.
Nu el poate fi adevărul,
Nici măcar sarea lui, sau adâncul.
Adevărul este pământ
Şi lumina unui vânt sfânt.
Este pământul pe care calcă, 
Omul ce cu dorinţă l-ai cerut.
Adevărul este sus, pe un munte,
Un vârf dintr-o vară, când cerul ai aflat.
Adevărul nu este oceanul,
El îţi taie, cel mult drumul.
Este un aisberg din ceaţă,
Pentru Titanic şi lumea falsă.
Mi-ai zgândărit inima şi sufletul cel sumbru,
Am văzut amestec de frumoase nuanţe,
Verde şi alb în lăcrămioare,
Trandafirul galben şi cerul albastru.
Apoi brusc mi-ai tras cortina şi mi-ai luat lumina.
Din aceeaşi mână mi s-au turnat şi amestecat,
Vinul dulce al iubirii şi tăcerea cu gust de oţet.
Din aceeaşi cupă am băut,
Sublimul şi Uitarea,
Cerul şi Iadul,
Adevărul şi Trădarea,
Focul şi Ghiaţa,
Iubirea şi Tăcerea.
Lumina şi Noaptea,
Mângâierea şi Durerea.
Când sentimente atât de contradictorii trăieşti,
Cum naiba, să nu înnebuneşti ?
Sunt clipe de nesuportat,
Când vorbe grele, în aceeaşi inimă se încap.
Ce mult aş vrea să te opreşti,
Acest cuţit să-mi răsuceşti …
Dintre noi doi, unul se va îndura,
Poate cel cu mintea mai clară.
Poate cel cu inima mai slabă.
Doar Dumnezeu ştie,
prin ce blestem ne poartă.
Uneori, despre trădare auzim …
Dar alta este, în suflet s-o simţim.
Uitarea de lacrimi şi adorate cuvinte,
Atrage un păcat.
Iubirea nu se închide, ca o carte,
Aruncată pe un raft.
Pentru zile facile şi meschine,
Oamenii devin triste persoane.
Au măşti multiple pentru iubire,
Şi una şi aceaeaşi pentru trădare.
Iuda sau Brutus mi-au fost o vreme,
Doar personaje sinistre din lume …
Când ţi se întâmplă cu un om de suflet,
Trădarea e grea şi doare, cu atât mai mult.
Mi-ai fost suflet pereche,
În lacrimi şi cuvinte,
…
Dar tu iubeşti,
Precum un ziar, citeşti.
Adevărul divin de nimeni nu se ascunde,
Iar un adevăr poate fi iubire, nicidecum trădare.
Iubirea este calea spre lumină,
Trădarea este, doar drumul înapoi.
Să ne faci Doamne dreptate,
La fiecare, după fapte.
Şi să ne fie iertate,
Doar iubirile adevărate.
Când noaptea mă trezesc din somn,
Un gând mă bântuie mereu. 
Ceva îmi umple mintea şi inima mă doare.
Ce să fie oare ?
Poate durerea de sentimente goale.
Dezamăgit de omul iubit,
Totul legat de pasul stupid.
Nebunia îţi pare scăpare din prostia cea mare.
Este prea mult, pentru ochii ce-au văzut.
Sufletul este prea plin şi încercat destul,
Dezamăgit de greşeala stupidă,
Dezamăgit de femeia iubită …
E plin Occidentul de catedrale
Şi Orientul de turle şi moschei,
Precum e plină lumea de ură şi trădare,
Uşoare şi jalnice inimi de femei.
Dacă Dumnezeu ar exista …
Să-ţi faci de cap, cu inima mea,
Nici aici pe pământ, Nu te-ar lăsa …
Dar El nu există, sau poate a murit,
La fel de trist, dezamăgit şi scârbit,
De atâta falsă iubire, minciună şi sacrilegii.
Cum să ne ierte El,
Dacă nici noi nu ne mai putem ierta ?
Cum de mai respirăm văzduhul,
Când până şi lumina o trădăm ?
Vai de noi, acei oameni orbi,
Ieftini actori, chiar şi prin iubiri.
Vai de noi şi ale noastre păcate
Care niciodată nu mai pot fi iertate.
Ne zbatem printre ţărmuri şi oceane,
Prea-plini de noi şi fală.
Şi tot credem, că am iubit,
Înşelăm inimi şi ochi, în orice oglindă.
Ne afundăm şi mai tare, în eu-l slăvit,
Departe de adevăr, într-o tăcere de smoală.
Ce simplu şi uşor spus,
Iar tu pari un idiot.
Nu mai e … Dar a fost ?
Despre ce coşmar, oare vorbim ?
Două cuvinte, spre mii de cuvinte.
Acum sunt, doar vorbe stupide …
Ce mândră eşti, de acest ,,Nu mai e” !?
Amar mi-e gustul de senzaţia de idiot.
Ce duritate ai şi ce tupeu ?
Ce drac în tine zace şi nu l-am văzut ?
Ochi de vrăjitoare şi inimă de javră …
N-au cum să te mai atingă, ale mele cuvinte,
Şi iar par un idiot, ale tale vorbe mă dor.
Ah Doamne, cum de mi se întâmplă, mie toate astea?
Despre Iuda şi Brutus, credeam că ştiu câte ceva,
Dar abia de acum, le cunosc răsuflarea şi trădarea.
Cine poate să ierte, să ierte,
Mie-mi este durerea prea grea.
Parcă ai avut în mână şi la îndemână,
Ambele pahare, unul cu gust de miere,
Iar altul dublu şi plin cu fiere.
Jalnică muiere …
Mi-ai fost lumină şi întuneric, iubire divină şi cruntă durere.
Te-am văzut în două feluri, la naiba, foarte diferite.
Ai fost cuvânt şi vibraţie, apoi tăcere, doar tăcere.
Doar o oglinda de sticlă, ar putea rămâne indiferentă şi rece.
În două bucăţi, mi-ai rupt inima, două perfecte jumătăţi.
Şi ambele îţi sunt oglinzi,
Te reflectă, aşa cum ai fost, sau eşti.
Inima mea se vrea şi ea întreagă,
Mai bine-mi era, când era cu totul, la tine.
În dimineaţa în care am simţit, că inima mi s-a întors la loc.
Am avut şi cea mai mare durere, resimţită, exact în stomac.
Tăcerea produce, doar iad,
Un cuvânt ar aduce, măcar puţină linişte.
N-am crezut vreodată,
Ca raiul şi iadul să fie atât de apropiate.
Să le fie gardul atât de subţire
Şi doar într-o inimă, prea fin delimitate.
Rupe tăcerea şi lasă-mi o singură şi clară oglindă,
Ai milă de cer şi pământ, potoleşte jarul din inimă.
Odată ce-ai umblat la borcanul complicat,
Cu capacul luat, gustul simplu, nu-ţi mai este dat.
Ai fost om sau diavol,
Iubire sau vrăjitoare ?
Ai şi suflet sau doar carne ?
Iubire şi mereu trădare …
Ţi-am fost trup, iar tu mie suflet.
Acum tu eşti o minte fără inimă,
Iar eu, invers, o inimă fără minte.
Îţi voi scrie o carte, oglindă să-ţi fie.
Mie doar să-mi spui,
Cu ce imagine ai vrea, în inima mea şi-n lume să rămâi ?
Powered by WordPress & Theme by Anders Norén
